Marcu 1:8-45 | Itinerar Biblic | Episodul 147

Dragi ascultători, cum am spus și data trecută, Marcu se adresează unei anumite categorii de oameni. El nu scrie pentru evrei, ci pentru neamuri, și-n special pt romani – neavizați și neinteresați de aceleași teme precum Israel. Asta explică și începutul abrupt, și lipsa genealogiei Mântuitorului, sau absența referirilor la proroci sau scripturi iudaice, ca și ritmul susținut și stilul sec, aspru, aproape cazon al narațiunii. Cred că este de aceea adecvată și omului modern, pragmatic și direct – care are nevoie de informație... și de timp s-o prelucreze și s-o asimileze... și sper ca așa să se întâmple și-n ceea ce vă privește!

Deocamdată, amintindu-ne că episodul trecut ni l-a reliefat pe Ioan Botezătorul, vom observa imediat că Cel pe care-L anunța acesta, și-al Cărui premergător era, iese la rampă... pentru a rămâne în centrul atenției până la capătul Evangheliei, de fapt: până-n veșnicie!

În vremea aceea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan (Marcu 1:9).

Observaţi exprimarea grozavă a lui Marcu – „A venit Isus...” El nu doar că a venit, ci va și re-veni, într-o zi... dar spre deosebire de ziua aceea slăvită și înfricoșată, care va fi marcantă pentru toată omenirea, Marcu ni-L arată aici pe Domnul Isus ieşind din obscuritatea celor treizeci de ani de pregătire în tăcere, în micul Nazaret. El apare şi Se identifică pe Sine cu familia umană, prin botezul Său. Vă amintiți poate că Domnul îi spusese lui Ioan (care credea că nu ar trebui să-L boteze pe Isus) „Lasă-Mă acum…” (Matei 3:15).

Observaţi, de asemenea, că aici este folosit numele Isus: „a venit Isus…” Vom descoperi că este numele, pentru Fiul lui Dumnezeu, cel mai folosit în această Evanghelie!

Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul coborându-Se peste El ca un porumbel. Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Marcu 1:10–11).

Aici vedem într-un mod foarte clar prezența și lucrarea Trinității: Îl vedem pe Domnul Isus, Persoană a Dumnezeirii; Duhul lui Dumnezeu care coboară în chip de porumbel deasupra Lui – Duhul este și El Persoană a Dumnezeirii; iar vocea din cer care spune „Tu eşti Fiul Meu preaiubit” este a Tatălui, Persoană a Dumnezeirii. Așadar, ni se aduce în atenţie Trinitatea, în ceea ce putem considera „pecetea cerului” asupra Persoanei şi lucrării lui Isus.

Veţi observa că lucrurile se întâmplă foarte repede. El este Slujitorul, Ioan Botezătorul este cel ce Îl prezintă şi, apoi, Dumnezeu Tatăl Îl identifică şi Îşi pune pecetea asupra Lui. În continuare, ispitirea Îl va iniţia.

„Îndată Duhul l-a mânat pe Isus în pustiu... (Marcu 1:12).

Întâi, acest cuvânt: „îndată” este o marcă înregistrată a lui Marcu – apare în textul acestei Evanghelii de peste 40 de ori – un termen care ne spune destule despre dinamica superioară a stilului și ritmului scrierii, dar și despre determinarea personajelor și dialectica inevitabilă a evenimentelor.

A mâna este și el un cuvânt care exprimă hotărâre şi seriozitate. Duhul lui Dumnezeu L-a dus în pustie pentru a fi ispitit. Acesta este un lucru important pe care trebuie să-l observăm. Ne întoarcem la întrebarea: va putea El să treacă acest test, să facă această slujbă? Mulți alții înaintea Sa nu reușiseră să stea în picioare în faţa ispitei. Adam a eşuat, Noe a trecut de Potop, dar apoi a falimentat în mod lamentabil... Avraam a eşuat, Moise la fel – i-a scos pe copiii lui Israel din Egipt, dar nu i s-a permis să intre în Canaan. Şi David a eşuat, și atâtea alte personaje biblice – și-au demonstrat umanitatea prin căderi și eșec... Vom vedea deci că ispitirea nu doar că Îl probează, ci Îl și iniţiază pe Isus în lucrarea Lui. 

…unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice, şi-I slujeau îngerii (Marcu 1:13).

Aici nu avem detaliile oferite în Matei şi în Luca (vedeți de ce sunt bune mai multe redări ale Evangheliei? Ele se completează reciproc!). Isus a stat în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Poate că unii au impresia că El a postit patruzeci de zile şi apoi L-a ispitit Satana. Prietene, Isus a fost permanent ispitit în timpul celor patruzeci de zile!

Alții au emis ideea că El ar fi fost ispitit de Satana şi că fiarele sălbatice ar fi contribuit mai mult sau mai puţin la ispitire. Marcu spune aici că El se afla acolo cu fiarele sălbatice şi cu îngerii, şi că toate Îi slujeau. Fiarele sunt o parte a creaţiei care a fost pusă sub stăpânirea omului. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a creat aceste fiinţe. Aduceţi-vă aminte că în Geneza aflăm că toate lucrurile erau făcute pentru a pregăti o casă pentru om. Atât cât ştim, acest pământ este singurul loc în care există oameni şi care poate fi locuit de oameni. Aici, fiarele se aflau sub dominaţia Omului Hristos Isus, și Îi slujeau dimpreună cu îngerii de sus... Asta spune Marcu aici... și nu putem să nu ne gândim și la vremea viitoare a Mileniului, când vom avea parte de peisaje asemănătoare, conform Scripturii!

„După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:14–15).

După ispitire, Isus Îşi începe lucrarea. Observaţi, din nou, exprimarea vibrantă a lui Marcu: „Isus a venit!” După ce Ioan Botezătorul a fost închis, Mântuitorul a venit în Galileea. El îşi începe lucrarea acum, predicând despre Evanghelia lui Dumnezeu și spunând: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.”

Sintagma „Împărăţia lui Dumnezeu” nu apare în manuscrisele cele mai bune şi eu cred că ar trebui să fie „predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând «S-a împlinit vremea»”. Evanghelia lui Dumnezeu se referă la faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. În Matei se numea „împărăţia cerurilor”. Există vreo diferenţă între cele două? Da, există şi, de asemenea, avem şi o suprapunere între ele. Împărăţia cerurilor înseamnă domnia lui Dumnezeu pe pământ; împărăţia lui Dumnezeu include întregul Său univers, chiar dincolo de marginile acestui pământ. Aşadar, împărăţia cerurilor este inclusă în împărăţia lui Dumnezeu. Matei se referă la domnia lui Dumnezeu aplicată specific la acest pământ. Marcu trece dincolo de asta şi include o zonă mai largă pentru că împărăţia lui Dumnezeu cuprinde întregul univers cu toate creaţiile Sale, fiind în același timp o realitate prezentă și o speranță/siguranță privind viitorul. În ceea ce priveşte pământul, a spune că  „împărăţia cerurilor este aproape” sau „împărăţia lui Dumnezeu este aproape” ar fi acelaşi lucru. Dar împărăţia lui Dumnezeu include și zone de dincolo de pământ, pe când împărăţia cerurilor ar desemna domnia cerurilor asupra pământului.

„Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” sună cam la fel cu mesajul lui Ioan Botezătorul în Evanghelia după Matei: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” (Matei 3:2; 4:17). Cred că în zilele noastre, mesajul este întors pe dos – adică, punem credinţa înaintea pocăinţei. Când te întorci la Isus Hristos prin credinţă, de fapt te întorci la El de la altceva şi acea întoarcere de la ceva este pocăinţa. Dacă nu ar exista acea întoarcere de la ceva, atunci nici nu ar avea loc o întoarcere reală la Hristos. E adevărat că dacă există o întoarcere reală la Hristos, va exista o schimbare a vieţii care să arate că credinciosul se întoarce de la ceva. Aşa că nu există nicio contradicţie. Ceea ce este important este ca oamenii să creadă în Evanghelie.

Observăm aici acţiuni care se desfăşoară foarte rapid, dar, ţineţi minte că această Evanghelie este scrisă pentru romanii care erau oameni ai acţiunii. Erau oameni ai puterii care stăpânea lumea. Evanghelia după Matei este adresată omului religios. Evanghelia după Marcu a fost scrisă pentru omul puternic. Luca se adresează omului care gândeşte, iar Evanghelia după Ioan este adresată omului nenorocit, omului ce are nevoie de salvare.

Pe când trecea Isus pe lângă marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând o mreajă în mare, căci erau pescari. Isus le-a zis: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.” Îndată, ei şi-au lăsat mrejele şi au mers după El. A mers puţin mai departe şi a văzut pe Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan, fratele lui, care, şi ei, erau într-o corabie şi îşi dregeau mrejele. Îndată i-a chemat; şi ei au lăsat pe tatăl lor, Zebedei, în corabie cu cei ce lucrau pe plată şi au mers după El (Marcu 1:16–20).

Au existat trei chemări separate şi diferite făcute ucenicilor:

1. În Ioan 1:35–51 ni se spune că, atunci când Isus S-a dus la Ierusalim, i-a întâlnit pe aceşti oameni şi le-a făcut o chemare generală, informală şi familiară. Ei voiau să ştie unde locuieşte, pentru că Ioan Botezătorul Îl identificase, şi unii dintre ucenicii lui deja Îl urmaau pe Isus. Dar n-au stat cu El – El nu le ceruse asta la acel moment... așa că ei s-au întors să pescuiască în Galileea.
2. Descoperim în Evanghelia după Marcu a doua chemare; la începutul lucrării Sale, Isus merge de-a lungul țărmului şi îi găseşte pe ucenici pescuind şi Îi cheamă la ucenicie, promițând să facă din ei „pescari de oameni”. Totuşi, în Evanghelia după Luca 5:1–11 găsim scris că s-au întors din nou la pescuit.
3. Ultima chemare a fost chemarea la apostolie. Aceasta este consemnată în Evanghelia după Marcu capitolul 3, în Evanghelia după Matei capitolul 10 şi în Evanghelia după Luca capitolul 6. Se întorseseră la pescuit şi Simon Petru Îi spune: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.” (Luca 5:8). Ceea ce spune el de fapt este: „De ce nu te duci să iei pe altcineva? Lasă-mă în pace, Te-am dezamăgit aşa de mult... sunt un om păcătos!” Dar Domnul nu a renunţat la el (să-I mulţumim Domnului pentru asta)! Aşa că Domnul a venit la ei a treia oară şi i-a numit apostoli.

S-au dus la Capernaum. Și, în ziua Sabatului, Isus a intrat îndată în sinagogă şi a început să înveţe pe norod (Marcu 1:21).

Ţineţi minte că atunci când liderii religioşi L-au sâcâit cu întrebări despre respectarea Sabatului, El le-a spus foarte clar că „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez.” Vom vedea că El nu lucra opt ore pe zi! – „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel” (Ps. 121:4). Această zi de Sabat despre care e vorba aici a început dimineaţa devreme, când El a intrat în sinagogă şi i-a învăţat pe oameni. Sinagoga din Capernaum nu era un centru religios vital în acele vremuri. Se pare că El a părăsit Nazaretul, pentru că oamenii de acolo nu Îl primeau, şi a coborât la Capernaum, un oraş care a devenit cartierul Lui general în tot timpul lucrării Sale pe pământ.

Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui; căci îi învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii (Marcu 1:22).

Aici vedem efectul puterii adevărului şi al felului de a fi al Omului Isus Hristos. Critica adusă bisericii de astăzi şi împotriva lucrării de misiune este că nu vorbim cu autoritate. Motivul pentru care lucrarea de misiune nu vorbeşte cu autoritate este că ne-am pierdut credinţa. Nu vreau să spun că ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu... Vreau să spun că, lucrarea de misiune de astăzi, ca preocupare, încearcă tot mai puțin și mai slab să predice şi să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu. Există o depărtare de adevăr şi o discordanţă teribilă între ce se spune la amvon şi Cuvântul lui Dumnezeu. Se pare că nici în zilele acelea sinagoga nu oferea nimic vital şi, ca rezultat, când Domnul a vorbit, ei erau uimiţi de doctrina Lui. Dar n-a fost doar atât!

În sinagoga lor era un om care avea un duh necurat. El a început să strige: „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: eşti Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1:23–24).

Această primă minune din Evanghelia după Marcu are ca domeniu de aplicație tărâmul spiritual; aici, numai Dumnezeu deţine controlul... pt că El are controlul asupra demonilor. Există multe dovezi istorice care atestă faptul că satanismul era răspândit în întreg Imperiul Roman. Singura modalitate prin care poate fi confruntat satanismul este prin Domnul Isus, pentru că El şi numai El poate să mişte acest tărâm. Acesta este motivul pentru care Marcu alege această minune ca fiind prima. El prezintă mai întâi această minune, pentru că dacă Isus are putere asupra acestui tărâm, asta implică două lucruri: întâi, că El are putere asupra oricărui tărâm. Al doilea: numai Dumnezeu ar putea face aşa ceva! Vedeţi, acest lucru făcea parte din procesul Lui de acreditare. Avea autoritatea, avea puterea. El învăţa ca Unul care avea autoritate... şi acum El demonstrează că are putere!

Dacă privim atent ce se întâmplă în cultura contemporană de astăzi, observăm repede că închinarea la Satan devine tot mai răspândită. Se întâmplă astăzi în tărâmul ocultului lucruri care nu pot fi explicate decât pe baza faptului că sunt satanice şi că sunt supranaturale. Nu pot să explic raţional de ce tinerii de astăzi îşi părăsesc casele în care sunt iubiţi, se alătură unui grup infracțional şi apoi comit fărădelegi! Pare de necrezut, dar este realitate satanică, și vom ajunge să vedem înmulțindu-se cazuri de posesiuni demonice, dacă lucrul acesta continuă.

Prietene creştin, există o singură metodă de a rezolva aceste lucruri şi aceasta este în Numele Domnului Isus Hristos. Numai El poate să controleze demonii. Aceasta este prima minune care ni se prezintă în Evanghelia după Marcu... iată-i deznodământul:

Isus l-a certat şi i-a zis: „Taci şi ieşi afară din omul acesta!” Şi duhul necurat a ieşit din el, scuturându-l cu putere şi scoţând un strigăt mare. Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: „Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!” Şi îndată i s-a dus vestea în toate împrejurimile Galileii (Marcu 1:25–28).

Constatăm că Domnul Îşi arată puterea şi autoritatea – în învăţătura Lui şi în minunile Lui... şi ei nu pot să le înţeleagă! Isus avea o autoritate pe care ei nu puteau s-o înţeleagă, dar despre care zbura vestea!!! Marcu ne prezintă în continuare următorul eveniment care a avut loc clar în aceeaşi zi, dar cândva după-amiaza. (Marcu 1:29–31)

După ce a ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon şi a lui Andrei. Mama soţiei lui Simon zăcea în pat prinsă de friguri; şi îndată au vorbit lui Isus despre ea. El a venit, a apucat-o de mână, a ridicat-o în sus, şi au lăsat-o frigurile. Apoi ea a început să le slujească.

În versiunea engleză, femeia aceasta este numită nu „soacră”, ci „mama soţiei” lui Simon! Poate că este un mod mai frumos de a desemna o rudenie despre care nu s-a vorbit tocmai apreciativ de-a lungul timpului! Deci, aceasta a fost o altă minune pe care a făcut-o Isus în acea zi. Vă propun să-L urmăm pe Isus până la sfârșitul intervalului...

Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi îndrăciții (Marcu 1:32).

Doar spre știință, vă informez că în variantele de limbă englează îndrăciții sunt numiți „cei... posedaţi de demoni” Și cred că sunteți de acord că există un singur Diavol, adică Satana, dar slujitorii lui (demonii) sunt mulţi, aşa cum vom vedea.

Şi toată cetatea era adunată la uşă. El a vindecat pe mulţi care pătimeau de felurite boli; de asemenea, a scos mulţi draci şi nu lăsa pe draci să vorbească, pentru că-L cunoşteau (Marcu 1:33–34).

Precum Matei, și Marcu atrage atenţia asupra faptului că nu prezintă toate cazurile; Isus a vindecat sute şi sute de oameni, dar ne sunt menţionate doar câteva situaţii specifice.

Este interesant de observat că lumea demonilor Îl recunoştea pe Isus. Ei ştiau cine era şi credeau că era cine era... şi totuşi nu au fost salvaţi, fireşte!

Am petrecut o zi foarte întreagă cu Isus şi te-ai gândi că după o zi de Sabat aşa de obositoare, El s-ar trezi mai târziu a doua zi. Dar vom fi mirați să constatăm că:

A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus s-a sculat, a ieşit şi s-a dus într-un loc pustiu. Și se ruga acolo (Marcu 1:35).

Știu că mulţi predicatori îşi iau „liber” luni, după o duminică plină. Nu sunt de condamnat... dar Îl vedem pe Isus, după o zi intensă, sculându-se devreme pentru a merge într-un loc pustiu să se roage. Ce lecţie ar trebui să fie asta pentru noi!

Simon şi ceilalţi care erau cu El s-au dus să-L caute; şi, când L-au găsit, I-au zis: „Toţi Te caută.” El le-a răspuns: „Haidem să mergem în altă parte, prin târgurile şi satele vecine, ca să propovăduiesc şi acolo; căci pentru aceasta am ieşit.” Şi S-a dus să propovăduiască în sinagogi, prin toată Galileea; şi scotea dracii (Marcu 1:36–39).

Vedeţi voi, acesta este începutul Evangheliei, pentru că prin învăţătura Sa, Isus îi pregăteşte pentru ceea ce este mântuirea – adică moartea şi învierea Lui. Învăţătura Lui nu te va salva, prietene, ci lucrarea de pe cruce este cea care ne salvează!

Din nou, observăm menționat un domeniu predilect de intervenție a Domnului: intensa activitate demonică din acele vremuri. Scriptura pune în evidență vreo trei astfel de perioade: una – în timpul lui Moise, una în timpul lui Ilie, şi una în perioada în care Domnul nostru a fost pe pământ. Observăm că Isus predica în sinagogile lor şi scotea demonii în toată Galileea. El parcurge toată zona aceea, în cei trei ani de lucrare publică.

Ajungem, acum, la ultima minune din acest capitol. Și celelalte fuseseră cazuri grele, şi diferite. În acest caz avem de-a face cu un lepros. Lepra nu era incurabilă, după cum vedem în Levitic, dar era o boală ce putea fi mortală; era cu siguranţă o boală tragică, pentru că îl deforma şi îl mutila pe bolnav, izolându-l de societate.

A venit la el un lepros, care s-a aruncat în genunchi înaintea lui, îl ruga şi-i zicea: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi.”Lui Isus I s-a făcut milă de el, a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţat!” (Marcu 1:40–41).

Aspectul psihologic al acestei minuni este remarcabil. Nimeni nu atinge un lepros. Acest om nu mai fusese atins de nimeni și nu mai atinsese pe nimeni de ani de zile! Îmi imaginez că familia îi aducea mâncare şi băutură, şi după ce se retrăgeau, el venea să le ia. Probabil că le putea face cu mâna, dar nu putea să vină niciodată la ei, să-i ia în braţe, să-i atingă. Ce dureros! Dar acum Domnul îl atinge pe acest om şi îl curăță!

Îndată l-a lăsat lepra, şi s-a curăţat. Isus i-a poruncit cu tot dinadinsul, i-a spus să plece numaidecât şi i-a zis: „Vezi să nu spui nimănui nimic; ci du-te de te arată preotului şi adu pentru curăţarea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.” (Marcu 1:42–44).

Curăţarea unui lepros presupunea un ritual... pe care Domnul nostru nu l-a abrogat!  

Dar omul acela, după ce a plecat, a început să vestească şi să spună în gura mare lucrul acesta, aşa că Isus nu mai putea să intre pe faţă în nicio cetate; ci stătea afară, în locuri pustii, şi veneau la El din toate părţile (Marcu 1:45).

Acest om vindecat și-a vestit vindecarea în gura mare. El nu L-a ascultat pe Domnul, totuşi... Domnul să mă ierte: mi-aș dori să fim toți neascultători în acest singur aspect! Iată însă care este neascultarea dramatică: Domnul i-a spus să nu spună nimănui şi leprosul a spus tuturor. Domnul ne spune nouă să mărturisim tuturor... şi noi nu spunem nimănui!

Să înțelegem că neascultarea acelui lepros curăţat este mai puțin rea decât neascultarea noastră de astăzi. Noi trebuie să spunem tuturor şi nu spunem nimănui! Totuşi, pentru că el a strigat vestea în gura mare, mulţimile s-au adunat... şi Domnul nostru a trebuit să se retragă din Capernaum pentru o perioadă.

Să înțelegem că e imperios necesar să facem ce ne spune Domnul să facem, și să nu facem ce nu trebuie! Cugetând la ascultare, ne despărțim... până data viitoare, doar!