Dragi prieteni, startul acestui nou episod coincide cu startul lecturii comentate a uneia dintre cărțile nedreptățite ale Scripturii – și-am spus câte ceva despre Leviticul data trecută, cât să înțelegem că lipsa ei de popularitate se explică mai degrabă prin superficialitatea celor ce caută sau se așteaptă să găsească peste tot acțiune sau personaje memorabile. Da, Leviticul nu e generoasă în așa ceva – dar conține ceea ce nu multe cărți biblice au: o intensă revelare a caracterului perfect și-a generozității lui ...
Dragi prieteni, startul acestui nou episod coincide cu startul lecturii comentate a uneia dintre cărțile nedreptățite ale Scripturii – și-am spus câte ceva despre Leviticul data trecută, cât să înțelegem că lipsa ei de popularitate se explică mai degrabă prin superficialitatea celor ce caută sau se așteaptă să găsească peste tot acțiune sau personaje memorabile. Da, Leviticul nu e generoasă în așa ceva – dar conține ceea ce nu multe cărți biblice au: o intensă revelare a caracterului perfect și-a generozității lui Dumnezeu...
Așa că, deși ne vom ciocni la tot pasul de noțiuni precum: jertfă, curăție, sânge, preot, ispășire etc., rețineți că miezul de forță al cărții Leviticul este imperativul exprimat de Însuși Iahweh: „Fiți sfinți căci Eu sunt sfânt.” – de o universală și permanentă actualitate, și care este afirmat în repetate rânduri pe parcursul cărții.
Leviticul este o carte care trebuie studiată, demers în care trebuie să avem un punct de plecare corect – și deloc întâmplător acesta este chiar începutul cărții: „Domnul a chemat pe Moise și i-a vorbit din Cortul Întâlnirii...” Anterior, Iahweh vorbise de pe Sinai unui popor vinovat, cu care nu intrase în legământ; acum, le vorbește din interiorul locașului sfânt, ca Dumnezeu intrat într-o relație cu poporul, căruia-i stabilește cadrul și natura închinării potrivite, bine primite. În principal, apropierea lui Israel de Iahweh se va face prin intermediul jertfelor – care pentru cei de azi trimit toate spre jertfa Domnului Isus, prin care putem fi mântuiți și intrăm într-o relație privilegiată cu Dumnezeu, prin credință. Acesta este punctul de plecare în cartea Leviticul, o urmare logică a Genezei și Exodului.
Vom începe cu prezentarea uneia dintre cele mai importante jertfe adusă de om înaintea lui Dumnezeu – arderea de tot. Aceasta este jertfa cea mai veche dintre toate jertfele aduse vreodată de om. A fost jertfa lui Abel, a lui Noe şi a lui Avraam. Toate jertfele erau aduse pe altarul de aramă, dar pentru că arderea de tot era făcută pe acesta, altarul de aramă se mai numeşte şi altarul arderilor de tot. El şi-a primit numele de la această jertfă. Atât în esența ei cât și în aspectul morții, arderea de tot este imaginea lui Hristos.
Să o luăm însă pas cu pas – și citim primul verset din Leviticul:
Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din Cortul întâlnirii şi a zis: (Lev. 1:1)
Cum spuneam, Dumnezeu nu mai vorbește din mijlocul tunetelor și fulgerelor, ci i Se adresează lui Moise într-un cadrul al păcii. Chemarea Lui se adresează de fapt tuturor celor care-I aud vocea, și este important să înțelegem acest lucru. Dumnezeu îi cheamă astăzi pe oameni să se împace cu El. La rândul ei, Biserica este o adunare „chemată afară din”, credincioșii fiind aleși întrucât sunt chemați. „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 1:23–24).
Termenul „chemați” nu se referă doar la cei care aud, ci la cei ce au auzit și au răspuns la chemare. Te întreb: Ai auzit vocea lui Dumnezeu? I-ai răspuns? (Lev. 1:2-3)
Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când cineva dintre voi va aduce un dar Domnului, să-l aducă din vite, fie din cireadă, fie din turmă.” Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l aducă din partea bărbătească fără cusur; şi anume să-l aducă la uşa Cortului întâlnirii, înaintea Domnului, ca să fie plăcut Domnului.
„Când cineva dintre voi” înseamnă de fapt: „oricine vrea, poate să vină.” Dați-mi voie să spun, aici este vorba despre liberul arbitru. Domnul Isus a spus: „Dacă însetează cineva, să vină...” Aceasta este o invitație deschisă pentru toți oamenii. Nimeni nu este exclus, cu excepția celor care se exclud singuri. Domnul Isus pune o singură condiție: „Dacă însetează cineva...” Poate spui: „Eu nu însetez”; atunci s-ar putea ca această chemare să nu fie pentru tine. Însă dacă însetezi, El te așteaptă să vii. Dumnezeu te poate sătura; El dintotdeauna a chemat: „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape...” (Isa. 55:1). Oricine poate veni la Hristos, dacă vrea să vină... Dar trebuie să existe o nevoie și o dorință! Dacă le ai, vino și tu!
Pentru arderea de tot se foloseau două feluri de animale: cele din cireadă (vitele) și cele din turmă (oile). Animalele sălbatice, de pradă, erau excluse. De fapt, animalele carnivore erau excluse de la orice tip de jertfă; animalele care trăiesc ca să (și pentru că) ucid alte animale nu L-ar putea reprezenta cu niciun chip pe Hristos – care a venit să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți!
O altă condiție era ca animalul să fie curat și domesticit. Nu se putea aduce ca jertfă un animal prins la vânătoare, puteau fi aduse doar cele care erau prețioase și dragi proprietarului, întrucât acestea Îl prefigurau pe Hristos. Dumnezeu nu Și-a cruțat propriul Fiu, iar când Hristos a suferit pe cruce, Tatăl a suferit în cer. Ultima condiție ne arată că animalul jertfit era supus față de stăpânul său. Ce imagine! Hristos a fost Robul supus. El a venit să slujească și a fost ascultător până la moarte.
Arderea de tot este amintită și înainte de cartea Leviticului, fiind singura jertfă adusă de cei care voiau să se apropie de Dumnezeu. Termenul ebraic pentru arderea de tot este un cuvânt care tradus înseamnă „care urcă.” Nu ar fi ireverențios să spunem că arderea de tot se ridica spre cer prin fum. Jertfa era arsă în întregime pe altar, rămânând doar cenușa, fapt ce ne arată că arderea de tot este ceea ce vede Dumnezeu în Hristos. Pavel afirmă în Efeseni 5:2 că Hristos S-a dat pe Sine „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.”
În Leviticul 1 scrie (vom citi și noi în versetele 9, 13 și 17) că jertfa este „de bun miros înaintea lui Dumnezeu”, aceasta fiind ceea ce vede Dumnezeu în Hristos. Se poate să nu fie ce vezi tu sau eu în El, însă lucrul cel mai important este ceea ce vede Dumnezeu. El afirmă că este întru totul mulțumit de lucrarea făcută de Domnul Isus pentru ștergerea păcatelor noastre. Dumnezeu este mulțumit de faptul că Isus a plătit totul în locul tău, și că te poate mântui pe deplin dacă îți pui încrederea în El.
Am citit că jertfa trebuia să fie de parte bărbătească, ceea ce indică spre putere. Isus Hristos are puterea de a salva și este apt să o facă pe deplin (Evrei 7:25). Mai apoi, se cerea ca jertfa să fie fără cusur, ceea ce însemna că, în mod ideal, animalul trebuia să fie perfect – ceea ce ne trimite la perfecțiunea lui Hristos: „în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5); „El n-a făcut păcat” (1 Petru 2:22); „Cel ce n-a cunoscut niciun păcat” (2 Cor. 5:21); „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri” (Evrei 7:26). El este Fiul preaiubit „în care Îmi găsesc toată plăcerea”, după cum a spus Tatăl (Mat. 3:17).
În ediția din anul 1901 a traducerii ASV (American Standard Version) propoziția din vers. 2 „va aduce un dar Domnului” este redată prin cuvintele „ca să fie primit înaintea lui Iahve.” Păcătosul era acceptat înaintea lui Dumnezeu datorită morții ispășitoare a animalului respectiv. Era un lucrul absolut imperativ ca animalul să fie oferit mort, și nu viu. Noi nu suntem mântuiți datorită vieții perfecte a lui Hristos și a considerației noastre față de El; numai moartea Lui îl poate salva pe cel păcătos!
Din Evanghelii aflăm că, atunci când a murit Hristos, perdeaua Templului a fost ruptă în două. Moartea Sa a deschis calea spre Dumnezeu, și doar ea îl mântuie pe omul păcătos. Remarcați, vă rog, că perdeaua reprezintă trupul Său (Evrei 10:20). Perfecțiunea sfințeniei divine ne interzice accesul la Dumnezeu, și tot ce ne-ar permite asta ar fi o viață desăvârșită, precum a lui Hristos – dar tu și cu mine nu ne calificăm în privința aceasta. Însăși viața lui Hristos este standardul, pentru că doar despre El Tatăl a putut spune „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17). Pur și simplu, noi nu putem atinge acest standard. Prin urmare, viața lui Hristos nu ne poate mântui. Ea ne exclude din prezența lui Dumnezeu, așa după cum perdeaua din Cortul Întâlnirii îl ținea pe cineva la distanță de Cel Divin. Este nevoie de un alt fundament pe care să ne bazăm pentru a ne apropia de Dumnezeu – iar această cale este prin moartea lui Hristos. Aceasta a rupt perdeaua. Calea spre Dumnezeu ni se deschide când venim la El prin moartea lui Hristos! Da, păcătosul este mântuit prin moartea lui Hristos.
Jertfa se cerea să fie adusă de bunăvoie. Am putea spune, dacă dorești să fii mântuit, venirea la Domnul Isus este obligatorie. Dumnezeu nu are o altă cale de salvare, după cum afirmă Însuși Hristos: „nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine” (Ioan 14:6). Probabil vei zice că o astfel de perspectivă este prea dogmatică și îngustă. Bine, ai dreptate! Dar tocmai o astfel de perspectivă te va duce la Dumnezeu. Deci, nu trebuie să vii; aici intervine voința ta liberă. Nu trebuie să vii, dar dacă dorești să ajungi la Dumnezeu, atunci este necesar să urmezi numai această cale, deoarece e singura pe care a ales-o Cel Preaînalt. Nu poți veni la Dumnezeu pe baza propriei tale „îndreptățiri”. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui...” (Tit 3:5).
Expresia „la ușa Cortului întâlnirii” fixează un alt imperativ. Nu puteau aduce jertfa în niciun alt loc, pentru a-i feri de idolatrie. Israeliții erau mereu înclinați să cadă în idolatrie, de unde se desprinde și cauza principală pentru are au ajuns, în cele din urmă, în captivitatea babiloniană. Aspectul acesta are un mesaj important și pentru noi: să ne fie clar că nu putem veni la Dumnezeu așa cum vrem noi, în condițiile noastre. Nu noi stabilim termenii în care putem veni la Dumnezeu, El o face! „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită...” (Isaia 64:6). Mulți oameni cred că neprihănirea lui Dumnezeu este doar o proiecție, la un nivel puțin mai înalt, a neprihănirii omului. Nici pe departe! Neprihănirea lui Dumnezeu este cu desăvârșire perfectă și sfântă! Singura neprihănire pe care o poate accepta Dumnezeu este neprihănirea care vine prin credința în Hristos. Nu poți face nimic ca s-o obții. N-o poți cumpăra. Dumnezeu nu poate accepta pretinsa noastră neprihănire aceasta se va scurge pur și simplu ca nisipul mării.
Să reținem deci că jertfa trebuie adusă la ușa Cortului întâlnirii. Dragi prieteni, nu putem veni la Dumnezeu în niciun alt fel, decât așa cum cere El. Domnul Isus a spus: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).
Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el. (Lev. 1:4)
În comentariul său, Dr. Kellogg numește acest procedeu „un act de numire”. Aceeași idee se descoperă și în în Leviticul 24:14, unde martorii trebuiau să-și pună mâinile peste blasfemator, înainte ca acesta să fie ucis cu pietre. În altă parte, Moise și-a pus mâinile peste Iosua, numindu-l succesorul său.
Și apropo de cartea lui Kellogg, acesta mai afirma: „Potrivit cu hotărârea plină de milă a lui Dumnezeu, acest lucru simboliza un transfer al obligației de a suferi pentru păcat, de la persoana care oferă către victima nevinovată. Mai departe, victima lua locul păcătosului și era tratată ca atare.”
Altfel spus, când omul își punea mâinile pe capul animalului care urma să fie sacrificat, îl desemna ca înlocuitor, pentru că el omul ar fi trebuit să moară. Dragi prieteni, când Îl accepți pe Hristos ca Mântuitor, mărturisești că ești păcătos și că nu te poți salva singur. Mărturisești că vrei să renunți la păcatele tale, că vrei să trăiești pentru El. Moartea animalului o înlocuia pe cea a păcătosului. Exact la fel a făcut și Hristos pentru noi: când Îl primești pe Hristos, îți pui mâinile peste El, adică Îl numești/desemnezi Mântuitorul tău.
Hristos a luat locul nostru. La aceasta se referă versetele care spun: „El L-a făcut păcat pentru noi...” (2 Cor. 5:21) și „care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre…” (Rom. 4:25). Termenul ebraic folosit aici înseamnă a pune mâna pentru a te apăsa asupra celuilalt. „Mânia Ta mă apasă...” (Ps. 88:7). Partea aceasta a ceremoniei vorbește despre ispășire și acceptare prin moartea victimei — „va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el.”
Spuneam data trecută că ispășire înseamnă „acoperire”, nu „ștergere”; „este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele.” (Evr. 10:4). Numai Mielul lui Dumnezeu poate îndepărta păcatul.
Arderea de tot era adusă în mod public. Omul mergea la Cortul întâlnirii, lângă altar și acolo înjunghia animalul; era un act public. Păcătosul trebuie să îl mărturisească în mod public pe Hristos. Cred că acesta este, în primul rând, sensul botezului, astăzi. Termenul „botez” înseamnă „a fi identificat cu.” Este o mărturisire publică a faptului că te-ai identificat cu Hristos în moartea și învierea Sa.
Să înjunghie viţelul înaintea Domnului; şi preoţii, fiii lui Aaron, să aducă sângele şi să-l stropească de jur împrejur pe altarul de la uşa Cortului întâlnirii. (Lev. 1:5).
Ajungem acum la ritualul arderii de tot. După ce a fost ales animalul potrivit pentru jertfă, păcătosul aduce victima la intrarea Cortului întâlnirii, unde era întâmpinat de un preot. Apoi, păcătosul înjunghia victima cu mâna lui (există totuși o excepție în versetele 14-15). „Căci plata păcatului este moartea...” (Rom. 6:23). Ceea ce vedem este că nevinovatul moare astfel pentru cel vinovat. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi…” (1 Petru 3:18).
Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre. Dacă vreți o formulare mai personală, din cauza păcatului meu a murit Hristos; din cauza păcatului tău a murit Hristos. M-am săturat să tot aud oameni dându-și cu părerea despre cine este responsabil pentru moartea lui Hristos: evreii, romanii, preoții... Dragi prieteni, păcatul nostru a fost cauza morții Sale! Dacă eu n-aș fi fost păcătos, dacă tu n-ai fi fost păcătos, Hristos n-ar fi trebuit să moară!
Orice animal adus ca jertfă trebuia să fie ucis. Fie păcătosul, fie preotul în numele întregii națiuni, înjunghia victima. Nu exista iertare fără sânge vărsat. După ce victima era înjunghiată, preotul continua ritualul stropind sângele împrejurul altarului. Sângele reprezenta viața, iar prin stropire era adus înaintea lui Dumnezeu. Tot așa, numai sângele lui Hristos ne poate curăți astăzi pe noi de orice păcat.
Să jupoaie viţelul adus ca ardere de tot şi să-l taie în bucăţi. Fiii preotului Aaron să facă foc pe altar şi să pună lemne pe foc. Preoţii, fiii lui Aaron, să aşeze bucăţile, capul şi grăsimea, pe lemnele puse pe focul de pe altar. Să spele cu apă măruntaiele şi picioarele; şi preotul să le ardă toate pe altar. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. (Lev. 1:6–9).
Se impunea ca totul să fie făcut cu rânduială. Dumnezeu nu cultivă confuzia și devălmășia. Animalul de jertfă trebuia tăiat în bucăți, ca să ardă mai ușor... Viața lăuntrică a Domnului Isus a fost cercetată de peste 1900 de ani. El a fost analizat mai mult ca oricine altcineva. Nu a existat persoană mai controversată. Așa s-a întâmplat în timpul vieții Lui pe pământ și așa se întâmplă și acum. El încă întreabă și astăzi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” Există tot felul de păreri, unele dintre ele chiar blasfematoare. Totuși, încă rămâne adevărat că El este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Isus Hristos, a cărui Persoană a fost analizată în toți acești ani, este încă Cel minunat cu desăvârșire.
Dacă darul lui va fi o ardere de tot din turmă, de miei sau capre, să aducă o parte bărbătească fără cusur. Să-l înjunghie în partea de miazănoapte a altarului, înaintea Domnului; şi preoţii, fiii lui Aaron, să-i stropească sângele pe altar de jur împrejur. El să-l taie în bucăţi; şi preotul să le pună, împreună cu capul şi grăsimea, pe lemnele din focul de pe altar. Să spele cu apă măruntaiele şi picioarele, şi preotul să le aducă pe toate şi să le ardă pe altar. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. (Lev. 1:10–13).
Animalul de jertfă era deci tăiat în bucăți și expus pe altar, unde i se punea foc... care nu semnifică neapărat iad, răzbunare sau mânie. Nu sunt de acord cu cei care exagerează în sensul acesta. De exemplu, nici focul de la rugul aprins nu reprezenta cele amintite mai sus. Focul indică și spre energia purificatoare și puterea de neclintit a lui Dumnezeu. „El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul...” (Mal. 3:3). Focul este puterea lui Dumnezeu care uneori distruge, alteori curăță, iar alteori mistuie. Natura obiectului determină procesul care va urma.
În cazul arderii de tot, focul vorbește despre dedicarea totală a lui Hristos față de Dumnezeu. Și în trăirea noastră, acest aspect este esențial, dacă vrem să ne închinăm lui Dumnezeu în duh și în adevăr. „Căci Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos.” (Deut. 4:24).
Dragul meu, nu poți să te joci prea mult cu Dumnezeu! Din această cauză este astăzi atât de mult fals în slujirea creștină. Nu vreau să fiu dur, însă vreau să atrag atenția: Îl slujești pe Dumnezeu numai atunci când Îl lași să curețe și să sfințească viața ta. Noi cam uităm astăzi de sfințenie, deși e atât de multă nevoie de ea în bisericile și în viețile noastre!
Dacă darul adus de el Domnului va fi o ardere de tot din păsări, să-l aducă din turturele sau din pui de porumbel. Preotul să aducă pasărea pe altar; să-i despice capul cu unghia şi s-o ardă pe altar, iar sângele să i se scurgă pe un perete al altarului. Să scoată guşa cu penele ei şi s-o arunce lângă altar, spre răsărit, în locul unde se strânge cenuşa. (Lev. 1:14–16)
Sărăcia nu reprezenta o scuză pentru a nu aduce jertfă lui Dumnezeu. Nu-ți puteai permite un animal, era de ajuns o pasăre... Poate vă amintiți că la nașterea Domnului nostru, părinții Lui au adus ca ardere de tot niște turturele? Domnul Isus S-a născut în sărăcie, părinții Lui fiind niște oameni nevoiași.
Să-i frângă aripile, fără să le dezlipească; şi preotul să ardă pasărea pe altar, pe lemnele de pe foc. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. (Lev. 1:17)
Aici se menționează, pentru a treia oară, faptul că jertfa este de un miros plăcut Domnului. Astfel, devine clar că acesta este motivul care stă la baza arderii de tot. Este vorba despre ceea ce vede Dumnezeu în Isus Hristos.
După cum am spus, Leviticul a fost scris ca să arate poporului cum să trăiască în sfințenie și să se închine corepunzător Domnului. Metoda desemnată de Dumnezeu pentru imprimarea tiparului de sfințenie includea jertfele – care confirmă principiul „fără vărsare de sânge nu este iertare”), poruncile (ca o mărturie a caracterului divin și a conduitei impuse de Dumnezeu) și pedepsele – ca un avertisment despre inflexibilitatea sfințeniei divine.
Prima parte a cărții trece în revistă cele cinci mari tipuri de jertfe... care apoi vor fi consfințite fiecare prin legi specifice. Ne-am uitat azi la arderea de tot; legea arderii de tot o găsim în Leviticul 6:8–13. Jertfele de dimineață și de seară erau arderi de tot aduse înaintea lui Dumnezeu de către Aaron și ceilalți preoți, în numele poporului – și alcătuiau arderea de tot necurmată. Hristos trăiește veșnic ca să mijlocească pentru noi. Dumnezeu este mulțumit pe deplin de Isus, pe noi ne vede în Hristos și astfel este mulțumit și de noi. „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţiau păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.” (Romani 3:21–24).
Dragul meu, este jertfa lui Hristos între tine și păcatele tale? Dumnezeu vede jertfa lui Hristos ca fiind singura ispășire a păcatelor tale. L-ai văzut și tu în felul acesta? Mai încerci încă să-I oferi lui Dumnezeu ceva din calitățile sau faptele tale?! El nu are ce face cu ele! Dumnezeu acceptă numai ceea ce a făcut Hristos pentru tine și socotește neprihănirea lui Isus ca fiind propria ta neprihănire. Încrede-te în El astăzi și vei trăi!
